MĂCĂITURĂ s. f. Măcăit. Cf. DR. II, 131. Rațele cele mari sălbatice. . . se zvîrliră spre cer cu măcăituri de spaimă.SADOVEANU, A. L. 146. ◊ F i g. Se zăpăciseră de clopote, de măcăiturile automobilelor, de țignalul gardistului. PAS, Z. IV, 60. – Pl. : măcăituri. – Măcăi suf. -tură.