MÎTCĂ s. f. (Regional) 1. Bătător (pentru unt); (regional) brighidău, meșcă (2). LIUBA-IANA, M. 100, cf. BARCIANU, ALEXI, W. H IX 83, XVII 100, XVIII 25, 141, REV. CRIT. III, 160. Se bate cu mîtca, ca să se aleagă untul. VICIU, GL. 17, cf. VÎRCOL, M. 87, BOCEANU, GL., PAMFILE, I. C. 23, DENSUSIANU, Ț. H. 59, CIAUȘANU, V. 179, GR. S. V, 121, CHEST. V 61/15, 44, 58, 87/86, 138/15, ALR I 1819/810, 837, A II 7, M 2, IV 3. 2. Nume dat unor obiecte sau unelte casnice: a) un fel de lingură cu care se servește brînza. Cf. DDRF; b) mustuitor (Pecinișca-Băile Herculane). ALR SN I h 233/2; c) făcăleț (cu vîrful ramificat) cu care se mestecă mămăliga, urzicile fierte etc. Cf. MARIAN, S. R. II, 282, LIUBA-IANA, M. 100, PAMFILE, I. C. 195, H IX 83, VICIU, GL. 3. Ghioagă, PAMFILE, J. II, 154. 4. Parte a joagărului cu ajutorul căreia se pune în mișcare jugul cu ferăstrăul; iapă, (regional) mătușoaică. Cf. DAMÉ, T. 176. 5. Parte a trunchiului unui molid care n-are ramuri (Scărișoara-Abrud). Cf. ARH. FOLK. V, 172. ♦ Ramură, creangă de brad (După Piatră- Abrud). ALR I 975/103. ♦ Parte a tulpinii unui copac de unde începe coroana (Mehadia). Cf. L. COSTIN, GR. BĂN. 135. – Pl.: mîtci. - Și: mătcă (pl. mătce) s. f. MARIAN, S. R. II, 282, LIUBA-IANA, M. 100, H IX 83, XVII 100, XVIII 25, 141, REV. CRIT. III, 160, DENSUSIANU, Ț. H. 59. – Etimologia necunoscută.