MÎNECUȘ s. n. (Învechit; de obicei precedat de prepoziții, cu care formează locuțiuni adverbiale) Zorii zilei. Nice te-nfruntedz de sfară, De mînecuș și de sară. DOSOFTEI, PS. 165/6. Clevetnicii stau de o parte De demineață, din mînecușuri, Pănă-n sară ce mărg la culcușuri. id. ib. 241/13, cf. BUL. FIL. VII-VIII, 98, SCRIBAN, D., IORDAN, STIL. 192. – Pl.: mînecușuri. – Mînecă + suf. -uș.