MÎNECAT¹ s. n. 1. (Învechit) Mînecare (1). Nu-mi place mînecatul vostru pre asemine temp rău. LM, cf. BARCIANU. (2. Învechit și regional; adesea precedat de prepoziții, cu care formează locuțiuni adverbiale) Zorii zilei. Să facem întru streaja cea de mînecat. BIBLIA (1688); 45²/35. și fu a treia zi, fiind de cătră mînicate. ib. 53¹/18. Deștepta-mă- voi la mînecate. ib. 417²/27. Măsura vremii de seară pănă la mînecate (sec. XVIII), CAT. MAN. I, 81. În ce chip să cuvine a treace vreamea cea de la mînecate pănă dimineața (a. 1793). ib. ii, 102. [Un bal] carile cu voioasă petrecire au urmat pănă la mânecate, AR (1829), 33²/17. Așa de mînecat sculată ! NEGRUZZI, S. III, 149, cf. POLIZU. A doua zi, de mânecate, își chemă copiii. ISPIRESCU, L. 211. De mînecate pornim călări din Cîineni. VLAHUȚĂ, R. P. 94, cf. DDRF, JUN. LIT. I, 192. Avusese grijă, de mînecate, să-i pună dinainte un alt maldăr de iarbă proaspătă. HOGAȘ, M. N. 150. Trebuie să pornim de mînecate. SADOVEANU, O. III, 171, cf. SCL, 1960, 395. Ciobanii împart ziua așa: dimineață, prînz, amiază, chindie, seară, decuseară, miazănoapte, cîntători, mînecate. H VIII 127, cf. ib. I 62, VIII 46, 120, 157, X 21, 68, XV 100, 408, 425, XVI 321, SBIERA, P. 240, ȘEZ. VIII, 190, VICIU, GL. ♦ Dimineață. Mîine dînz-de-mînecate. . . Ne vom porni noi mai departe. DONICI, ap. TDRG. 3. (Regional) Utrenie. Cf. ȘĂINEANU, D. U. – Pl.: mînecate. – Și: mînicát s. n. – V. mîneca.