MÎNDRUȚ, -Ă adj., s. m. și f. (Mai ales în poezia populară) Diminutiv al lui m î n d r u. I. Adj. 1. Cf. m î n d r u (I 3). Cucuruz de pe deluț, Ce ești, bade-așa mîndruț? Că n-ai car cu șase boi, Nici curtea plină de oi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 404. 2. Cf. m î n d r u (I 4). Muierușcâ din Bercuț, Cu pieptarul cel mîndruț. JARNIK-BÎRSEANU, D. 371. II. S. m. și f. (Adesea ca termen de adresare) Cf. m î n d r u (II 1). [Balada] abia . . . deacâ ne mai învie amintirea mîndruțelor, cărora vînătorul le destină cîte o „cetină frumoasă de brad verde, neuscat”. ODOBESCU, S. III, 90. Stăi, mîndruță mea, Nu te spăria, Că vrem să glumim Și să te zidim ! ALECSANDRI, P. P. 190. Bădița cel sărăcuț, Zău, acela mi-i drăguț, Că, zău, ăla mi-i mîndruț ! JARNIK-B]RSEANU, D. 38. Merge-un drag de voinicel Cu mîndruță după el. id. ib. 311. Intră în curte, căută încolo și încoace, dădu dintr-o cămară într-alta, dară mîndruță lui nu mai era nicăiuri. SBIERA, ap. DDRF. Să-ți spun, mîndruț, ce-am visat. BUD, P. P. 18. Păsâruică, păsăre, Spune la mîndruță me, Să sine, să nu m-așcepce. DENSUSIANU, Ț. H. 142. D'e-amu, mîndruț, pînă gioi, Poate c-om si amîndoi. T. PAPAHAGI, M. 15. – Pl.: mîndruți, -țe. – Mîndru + suf. -uț.