MÎNDRULEÁN, -Ă adj., s. m. și f. 1. Adj. (într-o ghicitoare) Mîndruț (I 2). Două lemne odolene Și mai multe mîndrulene. (Scara). GOROVEI, C. 328. 2. S. m. și f. (În poezia populară, mai ales ca termen de adresare) Mîndruț (II). Mîndră, mîndruleana mea, Doar ai știut tu ceva De nu te mai pot uita. JARNIK-BÎRSEANU, D. 16, cf. 14. Mîndră, mîndruleana mea, Fie-ți gura ca mierea. MARIAN, SA. 102. Mîndruleană ca a mea Nu e în toată comuna. MAT. FOLK. 465, cf. 284. Mîndră, mîndruleana mea, Dă cîn iău că mi te-am luat Nici o sclujbă nu ț-am dat. GRAIUL, I, 17. Und'e țî-i mîndră, zestrea? – Hei, tu mîndruleanule, Okii-n cap o fo la t'ińe. T. PAPAHAGI, M. 36, cf. DR. V, 524. - Pl.: mîndruleni, -e. – Mîndru + suf. -ulean.