MÎLÍ vb. IV. Tranz. și refl. A (se) umple de mîl (1), a (se) acoperi de nămol, de noroi. Un șanț mare ca acesta . . . cu vremi îndelungate s-au și năruit și mîlit. M. COSTIN, O. 264. Apa, mÎlind pămîntul, va adaogi moșiia. PRAVILA (1814), 83/10. Heleșteul săc degrabă s-au mîlit. DONICI, F. II, 18/2. Înecul Bîrlăzălului. . . mi-a mîlit via. DUNĂREANU, CH. 138. Fînul se mîlește, prinde mîl. PAMFILE, A. R. 151, cf. id. I. C. 142. Apa mare-ar fi vinit, Pe mine m-ar fi mîlit. MÎNDRESCU, L. P. 32, cf. ȚIPLEA, P. P. Tot mulul să mă mulească, Nime să nu mă cunoască. BUD, P. P. 10, cf. VASILIU, C. 137, ALR SN III h 827. ♦ T r a n z. F i g. (Prin Maram.) A defăima, a ponegri, a batjocori. Cf. ȚIPLEA, P. P. 113, BUD, P. P. 80. – Prez. ind.: mîlesc. – Și: (prin Maram.) mulí, (prin Transilv.) moli (TDRG, ALR SN III h 827/349, L. ROM. 1959, nr. 5, 72) vb. IV. – V. mîl.