MUȘLUI vb. IV. 1. I n t r a n z. (Regional; despre unele animale) A umbla de colo pînă colo, adulmecînd sau scotocind după mîncare; (regional) a mușina (1). Purcelul însă umbla mușluind prin casă, după mîncare. CREANGĂ, P. 85, cf. 82. Lîngă el doi purceluși grohăiau, mușluind cu rîturile. DUNĂREANU, CH. 144. De nu mușluia un cîne pe la capul meu, aș fi dormit tun pîn-a doua zi. HOGAȘ, DR. II, 26. Doi godaci mușluiau pe lîngă gard. SADOVEANU, O. VIII, 88. Iată vine un lup, mușlind pe unde mîncase și băuse cei hoți. REV. CRIT. I, 235, cf. ȘEZ. III, 82. ◊ (Prin analogie) Cine mai știe ce-l apuca într-o zi să ne calce pe-aicea, să mușluiască, să mai scormonească și să mai iscodească alte crîșcări de-ale lui. V. ROM. februarie 1954, 14. [Strigoiul] ajunge în codrul cel mare, unde ajunsese și fata, și mai mușluind pe ici, pe colo, o zărește sub un tufan de fag. PAMFILE, DUȘM. 180, cf. IORDAN, L. M. 194, MAT. DIALECT. I, 182. ♦ F i g. (Prin sudul Mold.) A se amesteca în toate. Cf. IORDAN, L. M. 194. ♦ A mînca ceva ciupind de ici și de colo. V. c i u g u l i. PAMFILE, J. II, 156. 2. I n t r a n z. (Prin Mold. și Bucov.) A pierde vremea cu nimicuri; a tîndăli, a mocăi (1). Cf. I. CR. V, 152, A VI 4. ♦ (Regional) A lucra prost, a face o treabă de mîntuială (Coverca-Vatra Dornei). Cf. A V 14. 3. T r a n z. (Prin Bucov.) A murdări, a mînji (2) (LEXIC REG. 105); a vopsi rău (com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, A V 15). – Prez. ind.: mușluiesc. - Și: mușului (a V 15), mușuli vb. IV. – Cf. m u ș i n a.