MUZICHIE s. f. (Grecism învechit) Muzică (1) (bisericească). Tropare în viersurile muzichiii . . . au încheiat. DOSOFTEI, V. S. decembrie 197^r/30. Ioval au iscodit musichia. n. costin, let. i, 44/10, cf. TEODOROvici, i. 109/2. Poezia se cade de a să încununa Cu soru-sa Musichie și a se împreuna. PANN, E. I, 27/4. Învățătură în școalile de musichie naționale (a. 1851). CAT. MAN. I, 446. Înțelegînd mai bine tîlcul acestui stil, cîntat cu leneșe legănare a muzichiei, limba mi-a degerat parcă. ARGHEZI, T. C. 158. – Scris (și pronunțat) și: musichie. – Din ngr. μουσιϰή (τέχνη).