MUTĂTURĂ s. f. 1. (Regional) Mutare (I 3) (Certege-Abrud). ALR I 1 791/96. ♦ (Transilv.) Locuință în afară de sat (CHEST. II 35/309, ALR II/95); adăpost, colibă la munte (ARH. FOLK. V, 173), șură de vară la munte (T. PAPAHAGI, C. A. 69); loc pe care se mută staulul (TEAHA, C. N. 245). În căutarea lemnului cît mai bun și mai ieftin pentru „vasarit”, moții . . . și-au făcut, la început, în pustiurile acestea, „mutâturi”, unde se adăposteau, pînă tăiau „dǫje”. Cu încetul mutăturile au devenit așezări statornice. ARH. FOLK. V, 113. 2. (Prin Bucov.) Schimbare a rostului firelor covorului. LEXIC REG. 105. – Pl.: mutături. – Muta + suf. -ătură.