MUTRĂ, mutre, s. f. (Familiar, uneori peiorativ) 1. Figură, obraz, față. Toader Strîmbu, la cîțiva pași, răbufni cu o mutră roșie de ură. REBREANU, R. II 197. Privitorii de pe mal își strîmbau gîtul... să vadă mutrele călătorilor de pe punte. BART, E. 79. Nu mai aveam de-a face cu colegii mei de bancă, ci cu mutrele burghezilor, care nu se gîndeau decît cum să înșele și să nu fie înșelați. DEMETRESCU O. 95. 2. Înfățișare, mină, fizionomie. Rîdea toată vremea de mutra morocănoasă și solemnă a lui Trăilă. DUMITRIU, N. 180. Mutra-i oarecum arată suflet ager și deștept. HASDEU, R. V. 31. ◊ Expr. Nu e de mutra lui = nu e pentru el, e mai presus de ce i s-ar cuveni. După mutra cuiva = după rangul, după condiția socială a cuiva. Luă de soție o zînă după mutra lui. ISPIRESCU, U. 4. A face mutre = a face mofturi, a se sclifosi. Muza îmi face mutre. ALECSANDRI, S. 165.