MUSTUITOR s. n. Unealtă de lemn formată dintr-un băț ramificat la un capăt, cu ajutorul căreia se zdrobesc strugurii în hîrdău, în butoi etc.; (regional) mustitor (1), mai² (II 4), mîtcă (2 b). Un om care mustuiește strugurii, adecă-i zdrobește cu mustuitorul. I. IONESCU, P. 251, cf. DAMÉ, T. 80, PAMFILE, I. C. 218. Adunînd strugurii In ciubăr, hîrdău, îi mustuim cu mustuitorul. H III 65, cf. II 243, ALR SN I h 233. ♦ (Neobișnuit) Teasc. Cf. BARCIANU. – Pl.: mustuitoare. - Și: (regional) mustuitoare s. f. ALR SN I h 233. – Mustui + suf. -tor.