MUSTUI vb. IV. 1. T r a n z. (Cu complementul „struguri”) A zdrobi pentru a stoarce mustul (I 1) ; a musti (1), (regional) a mujdi². Strugurii din cofe se toarnă în ciubere, fiind la fiecare ciubăr un om care mustuiește strugurii. I. IONESCU, P. 251, cf. DAMÉ, T. 80, ALR SN I h 232, ALRM SN I h 157, A IX 4. ◊ R e f l. p a s. Poama culeasă și pusă în ciubere obișnuite se zdrobește în podgoriile noastre cu un băț . . . adecă se mustuiește. I. IONESCU, C. 195/4, cf. 194/3. Strugurii se culeg în coșuri, troace și cofe . . ., se duc la ciubăr de se mustuiesc. H, III. 14, cf. 65. ♦ P. a n a l. (Rar:complementul indică apa și ingredientele din care se face borșul) A mesteca² (cu melesteul, în putină). Cf. GOROVEI, CR. 27. 2. R e f l. (Despre fructe) A fermenta. Un fedeleș de lemn în care unul din oamenii casei a așezat cele dintăi pere tăiate în patru, cu apă de izvor, ca să se mustuiască. SADOVEANU, O. XII, 617. – Prez. ind.: mustuiesc. – Must + suf. -ui.