MURSECA, mursec, vb. I. Tranz. 1. (Popular) A mușca, a rupe cu dinții, a sfîșia, [Pogoanele] erau subt puterea lui Ghiță Lungu, care sta asupra lor ca ursul cînd mursecă juninca. SADOVEANU, M. C. 154. Într-o zi un cîine turbat s-a năpustit în curtea popii, mursecînd pe Joian, un taur frumos. SANDU-ALDEA, U. P. 26. 2. Fig. A bate; a chelfăni. (Atestat în forma mursica) Cu baba și cu fata, de! merge să le mursici mai zdravăn; dar cu Țîca nu prea. CARAGIALE, M. 32. – Variantă: mursica vb. I.