MURMUI¹ vb. IV. I n t r a n z. (Învechit) (Despre ape, vînt sau alte elemente ale naturii) A murmura (1). Vitejilor războinici! frunza cînd vă suspină Și cînd astupat geme vîntul p'în boltituri, Este al vostru nume ce ca o undă lină Murmuie. HELIADE, O. I, 182. Vîntul nopții răspîndeșie Un profum îmbălsămit; Valul mării murmuieșle și se stinge adormit. BOLINTINEANU, P. I, 379. Eu trec pe valul ce murmuiește. Eu trec pe cîntul melodios, id. ib. II, 196. ◊ T r a n z. (În context figurat) Acolo unde-adie zefirul ambroziei, Prin arborii științei ce „Domnul, Domn” șoptesc; În liniștea adîncă a nevinovăției, La rîuri de lumină ce „Domn” iar murmuiesc. HELIADE, O. I, 190. 2. A murmura (3). (F i g.) Dar inima-ți înăsprită Murmuie și se-ndoiește, Lumina nu-ți e destulă, Cu ea nu te mulțumești. HELIADE, O. I, 93. – Prez. ind.: múrmui și murmuiesc. – Onomatopee.