MURGUȚ², -Ă adj., subst. I. Diminutiv al lui m u r g ². 1. Adj. Cf. m u r g² (1). Drăguță mierluță, pasere murguță, acuma poți cînta slobod toată ziua. ȚICHINDEAL, F. 238/8, cf. com. MARIAN. 2. S. m. și f. (Mai ales în poezia populară) Cf. m u r g² (2). Tu, murguțule-n putere, Du-mă iute ca un zmeu. ALECSANDRI, P. P. 49. Cosicioara că-și smulgea Și murguțul blăstăma. JARNIK-BÎRSEANU, D. 498, cf. 487, com. MARIAN. Feciorii să-ți pușcărească, Murguțul tău să trămnească. DENSUSIANU, Ț. H. 292, cf. 84, 290. Murguțu și l-o luat Și pe el o-ncălecat. BÎRLEA, C. P. 131. Pă murguț o-ncălecat, După soru-s-o plecat. T. PAPAHAGI, M. 96. Murgule, murguțul meu, Datu-mi-te-a taică-tău Ca să-mi fii de ajutor. ANT. LIT. POP. I, 293.* E x p r. (Regional) A-nțărcat murguța = a înțărcat bălaia, v. b ă l a i. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 8. II. S. f. (Regional) Numele unei hore. Cf. varone, d. 117. – Pl.: murguți, -e. – Murg² + suf. -uț.