MURGUI¹ vb. IV. I n t r a n z. (Învechit) A-și exprima nemulțumirea bombănind împotriva cuiva sau a ceva; a protesta, a cîrti, a murmura. Nu murguiți cum unii dintr-înșii murguiră. CORESI, L. 312/18. Vindecă I[su]s o muiare . . . în zi de sîmbătâ, iară fariseii murguia, dereptu ce era sîmbătă. id. ap. GCR I, 23/22. ♦ T r a n z. A mustra¹ (2); a chinui, a necăji. V. p r i g o n i. Nu mai înceată turburînd pre noi murguindu-ne. CORESI, ap. DHLR II, 541. Și murguiia cărtularii și fariseii pre ucenicii lui. N. TEST. (1648), 73^r/30. – Prez. ind.: murguiesc. – Din magh. morog.