MURGIU, -IE adj. (Prin Transilv.; despre cai) Murg² (1); p. g e n e r. (despre obiecte) de culoare închisă. [La întrebarea] „Agrișe” [s-a răspuns]: „Ăs murgie”. ALR I 1 210/315. Cal murgiu. ib. 1 491/93. ♦ S p e c. (Despre oameni) Cu pielea, tenul de culoare închisă. V. b r u n e t, o a c h e ș. Într-acea căutînd gloata murgie, Sta cu gura de-o palmă căscată. BUDAI-DELEANU, Ț. 116. Murgiu este adiectivă de la murg, ca cum de la negru să zice negriu. id. ib. – Pl.: murgii și (f.) murgie. – Murg² + suf. -iu.