MUNUNĂ s. f. 1. (Transilv.) Culme de deal sau de munte (1). Cf. LB, LM. Pe mununea dealului Pomi-s nalți și crengulați. VICIU, GL., cf. com. PAȘCA. 2. (Regional) Moviliță sau fîșie îngustă de pămînt servind ca semn de hotar (Brusturi-Oradea). CHEST. IV 96/302. 3. (Transilv., Maram.) Podoabă (în formă de cunună) făcută din mărgele, din flori artificiale, din monede etc., purtată de fete, pe cap (mai ales la nuntă), sau de flăcăi, la pălărie. V. b a r t ă, v r î s t ă. Cf. LB. Mărgeluțe. . . înșirate așa ca mununile sau mununițele de pe pălăriile tîrnăvenilor și murășenilor. PAMFILE, I. C. 369. Iar sîntâ-Mărie Șeade-n pat și scrie. . . Juni pe cununi, Fete pe mununi. MARIAN, Î. 490, cf. VICIU, GL. Mununa că o țipai, Ceapsă că nu căpătai. BÎRLEA, C. P. 275. În cap mai ave o munună. GR. S. VI, 196. La nunta ta, N'iĉe-s fet'e cu munuńi, N'iĉe-s feĉiori cu struțuri. T. PAPAHAGI, M. 69, cf. TODORAN, GL. Una era cu murună [cunună de mărgele] pă cap. ALRT II 118. ◊ E x p r. A-i pune (unei fete) mununa = a lua în căsătorie (o fată). Nu-ț mai strîca nopțîle, . . . La toate nebunele; Și strică numa la una, La care să-i pui mununa. ȘANDRU-BRÎNZEU, JINA, 77. – Pl.: mununi. - Și: munune s. f. – Probabil formație spontană, de la cunună. Cf. GRAUR, E. 19.