munúșă, V. mănușă.

mănúșă f., pl. ĭ (dim. d. mînă, saŭ d. lat. manucia, pl. d. manucium, mănușă, d. manus, mînă). Îmbrăcăminte a mîniĭ și a fie-căruĭ deget în parte și care se întinde pînă la încheĭetura pumnuluĭ saŭ puțin maĭ mult saŭ (cum poartă damele la bal) pînă dincolo de cot. Cătușĭ de mînă. Fascicul, mănuchĭ, chită, legătură (de in, de cînepă). A arunca cuĭva mănușa (după obiceĭu cavalerilor din evu mediŭ), a-l sfida, a-l provoca la duel. A rîdica mînușa, a răspunde la o sfidare, a primi o provocare. – Și mî- (nord), ĭar în Munt. est mî- și mu-.