MUGET, mugete, s. n. 1. Strigătul, zbieretul vitelor cornute; răget. Din sat veneau mugete prelungi de vite. SADOVEANU, O. III 655. Dumana întindea gîtul la poartă și mugea, era așa de duios mugetul ei! VLAHUȚĂ, O. A. II 47. ♦ (Prin extensiune) Strigătul puternic, melodios al cerbului în epoca de împerechere; boncăluit, răget. Numai iată că aude Harap-Alb un muget înădușit: cerbul venea boncăluind. CREANGĂ, P. 225. 2. Fig. Zgomot puternic produs de ape, de vînt, de furtună; vuiet, vîjîit. În timpul acestor furtuni, apele scot un muget cumplit. BOGZA, C. O. 98. Mereu crește zgomotul valurilor ce se izbesc de chei, spărgîndu-se într-un muget sălbatic. BART, S. M. 14. [Rinul] din înălțime în fund se prăbușește C-un muget lung. ALECSANDRI, P. III 135. ♦ (Rar) Bubuit. Asculta mugetul tunurilor și trișca lui Vatamanu. CAMILAR, N. I 422.