MUFTÍU s. m. Șef religios al unei comunități musulmane mai mari; s p e c. (și în sintagma marele muftiu) conducătorul cultului islamic dintr-o țară. Întîi la muftiul și la vizirul, în gloată adunați, au mers. M. COSTIN, LET.² I, 285. Cine era muftiul, Capul legii turcești ? id. O.102, cf. MAG. IST. V, 169. Muftiiul s-ascunsesă, și găsindu-l, l-au muncit. NECULCE, L. 167. Și au trimis de au întrebat pe muhtiul. AXINTE URICARIUL, LET.² II, 127. Au pus împăratul de au dat fetvale muftiul, ca să între oastea în Moldova (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 276/11. Împreună cu marele muftu, patriarhul turcesc și cu vezirul. DIONISIE, C. 198. Muftiul, capul legii cu o deplină stăpînire, ca și la creștinii grecești sf[î]nțitul patriarh. SP I, 79/20. Hafiz- Pașa. . . dobîndi de la muftiul Sanollah o fetvă. BĂLCESCU, M. V. 445, cf. 85. Cîte episcopii și mitropolii orientale christiane au dispărut și locul prelaților l-au ocupat muftii mahomedani. BARIȚIU, P. A. I, 213. Dar mufti răspunde: „Capul dacă piere, Gloatele reintră în a lor tâcere”. BOLINTINEANU, P. I, 139. Stau cu ceasurile la geamie și ascultă pe muftiu cum tîlcuiește Coranul. GALACTION, O. A. I, 341, cf. NOM. PROF. 75. Întîmplarea aceasta n-a produs impresie rea nici asupra vizirului, nici asupra muftiului (capul religiei otomane). C. GANE, TR. V. 132, cf. 311. În ogradă la Cearsî-giami, trăiesc muftiul și cadiul musulmanilor, cîntind celor patru vînturi mărirea profetului. SADOVEANU, O. X, 408. – Pl.: muftii. – Și: (învechit) muftí, muftú, muhtíu s. m. – Din tc. müfti.