MUCHIÉR s. n. adj. 1. S. n. Rindea care servește la îndreptatul muchiilor scîndurilor. Cf. DAMÉ, T.₂ 41, SĂGHINESCU, V. 60. Un mucheriu . . . slujește la tragerea dungilor paralel cu muchile unui lemn sau unei scînduri. PAMFILE, C. 120, cf. H VI 17, X 33, 69, 161, 189, 261, 466, 506, 539, 585, XII 392, XVI 97, 134, CHEST. II. 239/104, ALRM SN I h 381, A V 34, GLOSAR REG. 2. S. n. (Prin Mold.) Fiecare dintre scîndurile lungi și subțiri care se bat pe căpriori pentru a susține țiglele de pe acoperișul casei (SCRIBAN, D., CHEST II 231/116); fiecare dintre cele patru părți ale unui trunchi de copac care a fost despicat în patru (ALR I 984/552); „lemn cioplit numai pe o parte, numai pe o muche” (A V 33). 3. Adj. (În sintagmele) Grîu muchier = grîu cobuz, v. c o b u z . Cf. DAMÉ, T. 57, PAMFILE, A. R. 103. Orz muchier (și substantivat, m.) = orz cu șase rînduri de grăunțe. Cf. HEM 665. Orzul mucheriu sau mucherul are șase rînduri de grăunțe. PAMFILE, A. R. 114. – Pronunțat: -chi-er. – Pl.: rnuchieri, -e. - Și: muchér s. n. – Muchie + suf. -ar.