MUCENICIE s. f. (Astăzi rar) Viața de suferință, de chin și renunțare a mucenicului² (1); stare, calitate de mucenic²; (învechit) mucenie, mucenire. V. m a r t i r i u. Cu măcenicie fu cununat și, cum scrie Eronim, în calea ce să cheamă Ostiia iaste îngrupat. N. TEST. (1648), 202^v/24. La care loc ș-au obrășit mai nainte și sv[î]nt[u]l Marco m[u]ceniciia. DOSOFTEI, ap. GCR I, 256/37. Luă cunună de mîcenicie. id. V. S. septembrie 24^r/22. A strălucit cu lumina muceniciei. MINEIUL (1776), 167^v2/31, cf. 7^v1/18, 107^v2/5, 115^v1/29. Proorocii. . . ard în flăcările focului aprins de jos, în timp ce un înger. . . le întinde cununa muceniciei de sus. PETICĂ, O. 378. ♦ P. g e n e r. Suferință, chin, pătimire. Trudnică mîcenicie a științii. DOSOFTEI, ap. BV I, 244. Mi-a scris domnița Catrina carte pentru mucenicia vieții sale. SADOVEANU, O. X, 62. Doamne, Dumnezeule, oftă și se închină comisoaia, acestea sînt muceniciile mele pe care le port. id. ib. XIII, 452. – Pl.: (rar) mucenicii. - Și: (învechit) măcenicie, mîcenicie, s. f. – Mucenic² + suf. -ie.