MOȚIÚNE s. f. 1. Propunere, prezentată într-o adunare, prin care membrii săi își exprimă atitudinea, doleanțele sau revendicările politice, sociale, culturale etc. și care în urma votului adunării devine hotărîre. Comisiunea, unindu-se în ființă cu motivele celor ce au făcut moțiunea, nu găsește cu cale a întocmi o comisiune specială pentru această cestiune (a. 1848). ap. GHICA, A. 150, cf. STAMATI, D., PONTBRIANT, D., COSTINESCU. O moțiune de blam. MAIORESCU, D. i, 379. Toți știm că a mai prezenta moțiuni e zadarnic. CAMIL PETRESCU, T. II, 346. Tu erai din ăia care se țineau de coada lui Edgar Quinet, Michelet. . . Cei cu adunări, moțiuni, petiționări. C. PETRESCU, A. R. 21. Moțiunea votată la Congresul intelectualilor la Wroclaw. CONTEMP. 1948, nr. 111, 5/1. În moțiunea adoptată, Adunarea deputaților consemna că „ruperea” legăturilor noastre cu Poarta și independența absolută a României au primit consacrarea lor oficială. SCÎNTEIA, 1967, nr. 7 335. 2. (Învechit) Faptul de a se mișca; mișcare (I 2). Moțiunea stelelor fixe e foarte mărginită, d-aia e constantă. F (1881), 59. 3. Procedeu de formare a substantivelor feminine de la cele masculine sau a substantivelor masculine de la cele feminine, cu ajutorul anumitor sufixe, pentru a marca deosebirea de sex la oameni și la animale. Schimbările de gen ale substantivelor alcătuiesc moțiunea. GRAM. ROM. ¹ I, 108. Moțiunea este, de altfel, un aspect al derivării foarte apropiat de morfologie. GRAM. ROM.², I, 21. – Pl.: moțiuni. – Și: (ieșit din uz) móție s. F. STAMATI, D., COSTINESCU. – Din fr. motion, lat. motio, -onis.