MOZÓC¹ s. m. (Popular) Ciine (mare) ciobănesc. Iată mozocul sau cînele cenușos. . . gata stă și să uită cum mînîncă stâpînul lui. ȚICHINDEAL, F. 331/2, cf. LB, LM, H II 100, 186, 303, IV 56, VI 208, VII 155, IX 60, X 17, XIV 106, XVIII 45, 103, 305, REV. CRIT. III, 167. Aide, leleo, să te joc, Că la vară-ți fac cojoc, Numai de-ar trăi mozoc. MAT. FOLK. 963, cf. CHEST. V 76/86. ♦ (Prin nord-estul Olt.) Epitet dat unui om care are gura asemănătoare cu un bot de cline. Cf. I. CR. XIII, 82. - Pl.: mozoci. – Etimologia necunoscută.