MOZAVIR s. m. (Mold., ȚR) Defăimător, calomniator. A: Mozavirul cela ce va fi cu doo fețe. ȘAPTE TAINE. Mozavirii ce-l băga cu cuvint rău pre David cătră-mpăratul. DOSOFTEI, PS. B: Sîntu împreunătoriu tuturor răutăților, urîtoriu, clevetnic, muzaviriu ... ÎNV. 1642, 3^v. Să nu fie fost mîndru sau ... mozaviriu. ÎNV. 1702,14^v. Ca un tîlhar și mozavir ce este să-l iei si să-l perzi. E 1777, 101^r; cf. MARDARIE, 158. 282, 293; ST. LEX., 294, LEX: 1683, 36^v; PAT. 1705², 159^v; E 1777, 103^r. // C: V-ați făcut răi, fără, de leage, mozaviri. LD, 4^v; cf. LD ,9^r: PF, 75^r. Variante: muzaviriu (ÎNV. 1642, 3^v). Etimologie: tc. müzevvir. Vezi și mozaviri, mozavirie. Cf. b a l a m u t, b I o j e r i t o r, ciocotniță (2), o c a r n i c (2).