MÓTCĂ s. f. (Regional) 1. Tort (scos de pe rașchitor); scul (de bumbac, de lină). V. l e g ă t u r ă, j u r u b i ț ă, j i r e b i e. Cf. ANON. CAR. Băteala se toarce, se dă pre rîșchitor, se face motcă și se dă la boiangiu. I. IONESCU, M. 693, cf. 695. În cunie pre păreți sînt motche, fuse etc. cu torsături. LIUBA-IANA, M. 100. Torsul se face motcă pe rîșchitor. H XVIII 144, 278, cf. REV. CRIT. III, 161, VICIU, GL. Am luat de la han vreo trei motche de arniciu, dar nu-i bun ca cel de la oraș. BOCEANU, GL., cf. GR. S. V, 122, ARH. FOLK. III, 151, ALR I 1 275,1 276, 1 277. ♦ Mănunchi de cînepă (Berzasca-Moldova Nouă). ALR I 1 302/5. 2. (Cu sens colectiv) Mulțime de albine (Sebeșel-Sebeș). CHEST. VI 36/25. – Pl.: motche și motchi (H XVIII 144), mopci (ALR I 1 276/850). Cf. scr. m o t k a „vergea”.