MOLFĂI, molfăi și molfăiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Mai ales despre persoane fără dinți) A mesteca (un aliment) cu gingiile și cu limba; p. ext. a mînca încet, alene, fără poftă, greu. Prindea să molfăie bucățile de mălai și pîne. CAMILAR, N. II 135. Somnul cade ca plumbul pe pleoape, în vreme ce gura molfăie încă dumicatul de pîine. PAS, L. I 170. Moș Bodrîngă, șezînd cucuiet pe niște buci și molfăind la pere uscate. CREANGĂ, A. 97. ◊ Absol. Savantul profesor muia pesmeți în ceai și molfăia melancolic. C. PETRESCU, C. V. 190. În gingini molfăiește, neavînd nici un dinte în gură. NEGRUZZI, S. II 304. ♦ A mesteca, a învîrti ceva între buze și între dinți. Tovarășul merse un timp alături molfăind inseparabilul rest de trabuc. C. PETRESCU, C. V. 267. 2. Fig. A vorbi nedeslușit, a îngăima, a bîlbîi. Tanti... dădea din cap și molfăia în gingii vorbe neînțelese. DUMITRU, B. F. 56. Vreo babă.. molfăind întîmplările măhălălei. CONTEMPORANUL, VII 482.