MOLCOMÍȘ, -Ă adv., adj. 1. Adv. (Învechit și popular; și în locuțiunea pe sau cu molcomiș) În tăcere, fără zgomot, pe nesimțite, ușor, lin, blînd; p. e x t. pe furiș, pe ascuns. Vreamea vieției noastre treace . . . și cu mîlcomiș curărea apropie-se. CORESI, EV. 457. Să spargă zidiul mîlcomiș, să nu știe nime. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 159^r/10, cf. octombrie 90^v/30, decembrie 188^r/15. Mers-au Sfirciovschii cu ai săi mălcomiș și dede pre strajea de oștenii munteni. N. COSTIN, L. 524. Ioan Alexie îndată și pe mîlcomiș au cuprins toate cetățile carile era supt stăpînirea Marhionului. CANTEMIR, HR. 429. Un lup după oi cu mare meșterșug și mulcomiș lingușindu-se, asupra dulăului fără veste căzu. id. IST. 195. Și merse David foarte încet și pe mîlcomiș și au luat haina (a. 1746). ap. TDRG. Îi gonea mulcomiș și pre furiș. ȘINCAIi, HR. I, 52/7. Sub fereastră se trăgea, Cam pe furiș, Cam mulcomiș. Mîna la brîu își punea, Buzduganul își trăgea. CORCEA, B. 32. ◊ (Adjectival, într-un descîntec) Bubă albă, Bubă neagră. . . Bubă molconieșe. COM. SAT. V, 107. ♦ Încet, abia auzit. Foarte pre mulcomiș le cîntară. CANTEMIR, IST. 238. 2. Adj. (Învechit și regional, despre oameni) Tăcut, necomunicativ; ascuns. Oamenii carii să nasc într-această planită sint muncitori, lacomi, zavistnici, vicleani la vorbă. . ., mălcomiși, nedirepți (a. 1773). GCR II, 26/10. ◊ (Substantivat) Mă, molcomișule. ALR I 1 573/122, cf. 1 573/136, 148. – Pl.: (2) molcomiși, -e. – Și: molconiéș, mălcomíș adv., adj., mulcomiș, mîlcomíș, mîlcomíșul (DOSOFTEI, V. S. decembrie 188^r/15) adv. – Molcom + suf. -iș.