MOLCOMÍRE s. f. (Învechit) Acțiunea de a (s e) m o l c o m i. 1. Liniște, tăcere. Fu mălcomire (s – a f ă c u t t ă c e r e B 1 938) În ceriu ca giumătate de ceas. N. TEST. (1648), 309^r/23. Să ne odihnim în liniștea mălcomirii (a. 1713). BV I, 488, cf. PONTBRIANT, D., BARCIANU, ALEXI. W. ♦ Desfășurare lentă a unui proces, a unei acțiuni. Decadența popoarelor se face. . . cu multă molcomire, trebuie să treacă secole pentru ca o națiune să declare sărăcia ei. I. IONESCU, M. 309. 2. Supunere, smerenie. Împreunîndu-se cu turcul, au venit în București. . . în divanul cel mare și acolo, citind cartea, sta domnul și toți în picioare cu mîlcomire (începutul sec. XVIII). MAG. IST. V, 99. ◊ L o c. v b. A face mîlcomire = a se ploconi, a se închina. Au intrat în biserică cu boierii și sărutînd icoanele, au șâzut în scaun . . . Deci făcînd mîlcomire, era acolea și părintele și patriarhul Dionisie și Vlădica. IST. Ț. R. 7. ♦ Lingușire. Spurcăciunea aceasta de cîne cu mulcomirea lui, cît bine capătă. ȚICHINDEAL, F. 104/12. – Și: mălcomíre, mîlcomire, mulcomíre s. f. – V. molcomi.