MOHORÎT, -Ă, mohorîți, -te, adj. 1. Roșu-vînăt (ca spicele mohorului), stacojiu; p. ext. de culoare închisă, întunecat. Zilele erau mohorîte, cu cerul căptușit de zăpada nourilor. SADOVEANU, O. IV 176. Vremea era de asemenea răcoroasă, umedă, mohorîtă. AGÎRBICEANU, S. P. 115. Văzusem un nor mohorît Venind din adîncuri de zare. COȘBUC, P. I 235. Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă. EMINESCU, O. I 56. ◊ (Substantivat, rar) Din ce-a fost o zi întreagă mai măreț, mai lucitor, Dintr-un soare, ce rămîne? Mohorîtul unui nor. DAVILA, V. V. 100. 2. Fig. (Despre oameni) Supărat, amărît, trist, posomorît. Mohorîți sub căști, soldații urmăreau lucrul tot mai grăbit al groparilor. CAMILAR, N. I 373. Miron Iuga deveni grav și mohorît. REBREANU, R. I 85. Ce-nseamn-acele candeli ce ard în orice colț Sub chipuri mohorîte cu-adînci și slabe fețe? EMINESCU, O. IV 363.