MOHOÁNDĂ s. f. 1. (Prin Transilv., Ban.) Momîie (3). Cf. LB. Luni dimineața pleacă prin sat ospețănii cu țurca (ceva mohandă de lemn de s-adună copiii ca la comedie). A II 12. 2. (Transilv.) Epitet dat unei femei lipsite de putere sau neîndemânatice, proaste, toante. V. m o h o i, m o h o n i e. Deodată auzi două bătăi discrete în ușă, care-l deșteptară de-a binelea. „O fi bătrînă mohoandă”, își zise. BENIUC, M. C. I, 412, cf. id. V. CUC, 40, GR. S, VI, 240. Bate-mâ, Doamne, cu joarda, Nu mă bate cu mohoanda ! VICIU, GL. O mohoandă mare, proastă. ALR II 3 670/95. O mohoandă de muiete. ib. 3 670/279, cf. MAT. DIALECT, I, 81, LEXIC REG. 117. ♦ (Regional; în forma moandră) Femeie „dosnică” (Bonț-Gherla). Cf. PAȘCA, GL. – Pl.: mohoande. - Și: mohándă, mogoándă (CIHAC, II, 516, PASCU, C. 64), mogîndă (SCRIBAN, D.), moándă (ȘEZ. III, 71), moăndră, moántă (LEXIC REG. 117), mahoándă s. f. – Etimologia necunoscută. Cf. m o g î l d e a ț ă.