MOCERĂ s. f. (Prin Transilv. și Maram.) 1. Mocirlă (1). Acolo uńe e mociră și iasă apă și să fa [=face] iarbă. T. PAPAHAGI, M. 226. Săraca mîndruca mea În 9 marți sara-o-mblat. . . Și boacterii o-ntîlnit Și pe mociră o fugit. BÎRLEA, C. P. 72, cf. CHEST. IV 63/350, ALR II 5 059/346. 2. Teren mlăștinos acoperit cu stuf (ALR II 6 285/346, 353, 362), cu rogoz (ALR I 1 913/361), cu trestie (GLOSAR REG.). ♦ Loc, șes acoperit cu tufișuri. CANDREA, Ț. O. 51. – Pl.: ? – Și: móciră (accentuat și mociră ALR I 1913/361, ALR II 6 285/346, 353, GLOSAR REG.) s. f. – Din magh. mocsár.