MIȘELĂTÁTE s. f. (Învechit) 1. Sărăcie, nevoie, mizerie; nenorocire. Cf. m i ș e l (I 1). Acesta bogat. . . de mișelătatea și de sărăciia deaproapelui său nemică nu gîndiia. VARLAAM, 310, cf. 266. De sărăciia și de mișeltatea de cea deapoi bătut. DOSOFTEI, V. S. ianuarie 15^v/3, cf. id. PS. 68/1. De multa mișelătatea lui clătindu-mă despre parte-i mă rog. CANTEMIR, IST. 148. Au perit de frig și de mișelitate la care nu era dedat. ȘINCAI, HR. II, 330/19, cf. 290/33, I, 275/13. La atîta năcaz, mișelătate și nevoie au ajuns, cît nemica nu avea. MAIOR, P. 52/4. Apărarea sau încai micșorarea mișălătății săracilor (a. 1 816). IORGA, S. D. XII, 205. Acolo întru multă sărăcie și mișlîtate se sfrîșiră. ap. D. POP, M. 47. 2. Mișelie (2). Cf. mișel (I 6). Te-au dus din vederea Sodomurilor și a mișălătăților. ȘINCAI, HR. II, 189/5. - Pl.: (2) mișelătăți. – Și: mișeltáte, mișelitate, mișlîtate s. f. – Mișel + suf. -ătate.