MIȘELÍ vb. IV. 1. T r a n z. (Învechit) A aduce In stare de mizerie materială; a sărăci. Cf. mișel (I 1). Un capriciu individual a celor de la cîrmă poate mișeii națiunile cele mai bine înzestrate din punct de vedere al pămîntului. HASDEU, I. C. I, 178. 2. R e f l. (Popular; de obicei în corelație cu verbe ca „a se văicări”, „a se tîngui” etc.) A se plînge, a se văita, a se căina, a se jelui; a se văicări. Și-am prins a mă văieta, Amar a mă mișela. MARIAN, V. 191, id. D. 78, 80, 114. Nu te tîngui, Nu te mișeii. SEVASTOS, N. 13, MAT. FOLK. 1 540, GRAIUL, I, 499. Omule, nu te mai văicăra Și nu te mai mișela. CANDREA, F. 359, cf. 357. Ce te olicăiești? Ce te mai mișelești? I. CR. IV, 152. De ce plîngi, de ce te mișelești? PAMFILE, S. V. 46, cf. FURTUNĂ, C. 44, NOVACOVICIU, C. B. I, 14. Tu, pasere De fer de la stînca de fer, Ce te mișulezi, Ce te văicărezi? ȘEZ. XXIII, 28. Ș-o prins N. a sî văira. Ș-a sî nișăla. ARH. FOLK. IV, 200, cf. 202, 223. ◊ I n t r a n z. S-a întors iar înapoi Văicărind și mișelînd. ap. CADE. 3. R e f l. (Rar) A deveni mișel (I 6); a se ticăloși; a decădea; a deveni laș, fricos. Și așa se mișăli, Că se temea și de mîți. C. STAMATI, ap. CADE. S-a dat la beție și s-a mișelit așa, că a ajuns de rîsul lumei. LM, cf. BARCIANU, ALEXI, W. Nu te mișeii și tu. CAMIL PETRESCU, B. 192 cf. PĂSCULESCU, L. P. 360. ♦ I n t r a n z. A trăi ca un mișel (I 6). Lasă-i să muște țărna, că de-aceea mișălesc de-alde ei sub Sfîntu' Soare. POPA, V. 337. – Prez. ind.: mișelesc. – Și: (regional) mișelá vb. I, mișeri (FURTUNĂ, C. 44) vb. IV, mișulá vb. I. - V. mișel.