MIȘCULÁNȚĂ s. f. (Ban. și Transilv., mai ales la pl.) Șmecherie, înșelăciune; (cu sens atenuat) poznă, glumă. Să demascâm pe Colac cu mișcolănțiile lui. BENIUC, V. CUC. 14. Nu-mi plac mișcorănțiile. V. ROM. ianuarie 1960, 24, cf. REV. CRIT. III, 160. Să nu facă ceva mișcoranță. VICIU, S. GL. Lucrul ăsta-i cu multă mișcoranță. ib. Umblă numai cu mișculanțe. CV 1951, nr. 6, 27, cf. ib. 1 950, nr. 4, 34. Ăsta se ține de tot felul de mișcorănții. MAT. DIALECT. 181, cf. 80. - Pl.: mișculanțe. – Și: mișculánție (com. din BRAȘOV), mișcuránță (LEXIC REG. 9), mișcolănță (FRÎNCU-CANDREA, M. 103), mișcolánție (pl. mișcolănții), mișcoránță, mișcoránție (pl. mișcorănții) s. f. – Din magh. miskuláncia.