MITARNIC adj., s.m. (Învechit) 1. Adj. Care primește mită (1); coruptibil; p. e x t. necinstit. Pe judecătorii cei nedrepți și mitarnici care întoarseră dreptatea îi urgisi Dumnezeu. NEAGOE, ÎNV. 26/23. Era om și harnic, nici mitarnic, sau lacom. NECULCE, L. 336. Le-au zis să nu meargă la turci că sînt răi și mitarnici (începutul sec. XVIII). mag. IST. II, 9/4. Generalii nemților sînt foarte mitarnici. DIONISIE, C. 212, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Pizmașul. . . de este judecător sau slujbaș, este mitarnic. PISCUPESCU, O. 113/1, cf. VALIAN, V., POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DDRF, ȘĂINEANU, D. U. 2. S. m. Mitar (1). Veniră și mitarnicii, botezară-se de el. TETRAEV. (1 580), ap. CCR 10/31. Osîndiia fariseul pre alalți oameni și pre mitarnicii. CORESI, EV. 16, Și era mulțime de mitarnici. N. TEST. (1648), 73^r/30, cf. LB, LM. 3. S. m. Cămătar. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, PONTBRIANT, D., BARCIANU. - Pl.: mitarnici. – Mită suf. -arnic.