MIRÍE s. f. Tezaur, vistierie a împărăției turcești; p. e x t. (învechit și regional) impozit, bir. Ce-au strîns din copilărie, Acum o iau la mirie (sfîrșitul sec. XVIII), LET² III, 295. Ai adus și dar la împărăteasca mirie (a. 1799). ap. TDRG. Să neguțătorea și cu zaharelile ce să cumpăra pentru miria împărătească (a. 1821). IORGA, S. D. XI, 208. Ieși părcălabe, încoa, Că te chiamâ Domnia Ca sâ-i aduci miria. PĂSCULESCU, L. P. 208. Pl.: mirii. – Și: miri (ȘIO II₂, 81) subst., meríe (T. PAPAHAGI, C. L.) s. f. – Din tc. miri.