mirător, ~oare [At: DOSOFTEI, V. S. octombrie 43^v/24 / V: (6) miritoriu / Pl: ~i, ~oare / E: mira¹ + -(ă)tor] 1-2 smf, a (Persoană) care se miră. 3-4 smf, a (Persoană) care provoacă mirare. 5 a (Înv) Care face minuni. 6 smf (Mtp; reg) Ființă imaginară care are puterea să deoache Si: (reg) deochetor, miriș, miritură, miroaică.

miritoriu, ~oare a vz mirător

mirător adj. m., pl. mirători; f. sg. și pl. mirătoare

MIRĂTOR, -OARE adj., s. m. și f. I. Adj. 1. (Rar; și substantivat) (Persoană) care se miră; (persoană) care provoacă mirare. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., PONTBRIANT, D., BARCIANU. 2. (Învechit) Care face minuni. [Sfîntul] au fost. . . cu totul miritoriu, cu totul minunătoriu. DOSOFTEI, V. S. octombrie 43^v/24. II. S. m. și f. (Regional; în descîntece) Ființă imaginară care are puterea să deoache; (regional) deochetor. Așa-i crape ochii în patru moroiului, strigoiului. . . , mirătorului, deochetorului. ȘEZ. VI, 94. Nouă făcători, nouă făcătoare, Nouă mirâtori, nouă mirătoare. PAMFILE S. T.138, cf. T. PAPAHAGI, M. 135, ARH. FOLK. I, 202. – Pl.:- mirători, -oare adj. - Mira¹ + suf. -(ă)tor$.