MIORLĂITURĂ s. f. (Mai ales la pl.) Strigăt caracteristic scos de pisici; mieunat¹, miorlăit¹, miorlăială, miorlăire. Cf. POLIZU, DDRF, TDRG, ȘĂINEANU, D. U. Baba . . . alergă la poartă . . . împrăștiind zboruri de hulubi, gîgîituri, măcăituri, miorlăituri. TEODOREANU, M. II, 268. ♦ F i g. (Depreciativ) Plîns afectat, vorbire tînguitoare, cîntare nemelodioasă. Gaița cea de cucoana Caliopi, . . . m-o asurzit cu miorlăiturile sale nemțești. ALECSANDRI, T. 943. Nu isprăvea cu miorlăiturile lor de pisoi. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I, 201. - Pl.: miorlăituri. - Și: (rar) mierloitúră (BARIȚIU, P. A. III, 65), miurlăitúră (DDRF) s. f. – Miorlăi + suf. -tură.