MIORLĂITOR, -OÁRE adj. (Despre pisici) Care miorlăie; miorlăit². Cf. DDRF. ♦ F i g. (Depreciativ, despre voce, vorbe etc.) Tînguitor, plîngăreț, miorlăit. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare. ISPIRESCU, L. 47. Aude niște glasuri miorlăitoare. ap. DDRF, cf. BARCIANU, ALEXI, W. – Pl.: miorlăitori, -oare. – Și: (regional) mierloitór, -oáre adj. – Miorlăi + suf. -tor.