MIORLĂIT¹ s. n. Faptul de a se m i o r l ă i, m i o r l ă i a l ă, m i o r l ă i r e; (concretizat) strigăt caracteristic scos de pisică, miorlăitură, mieunat¹; p. e x t. strigăt (tînguitor ca al pisicii) scos de alte animale sau de om. Visurile mele poetice nu vor mai fi îngînate de miorlăitul motanilor și de urletul dulăilor. ALECSANDRI, T. 280. Din paner se aude un miorlăit sentimental. CARAGIALE, M. 333. Îi venea din depărtare la auz. . . miorlăitul cucuvăilor. ODOBESCU, S. III, 183. Începu a plînge, dar așa de slab, semăna mai mult cu miorlăitul unei mîțe lihnite. CONTEMPORANUL, IV, 393. Coborînd scările auzi miorlăitul pisicilor. ARDEANU, U. D. 119. Plînsul meu a răsunat în întunerecul casei ca un miorlăit, CAMILAR, C. 88. - Pl.: miorlăituri. – V. miorlăi.