MIORCĂITURĂ s. f. 1. Faptul de a (s e) m i o r c ă i; miorcăit¹, miorcăiaíă (1). Cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Regional) Epitet, pentru o persoană care scîncește sau se vaită (fără motiv); plîngăreț; miorcăiaíă (2). Cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. – Pl.: miorcăituri. – Miorcăi + suf. -tură.