MINTIE s. f.. (Ban., Transilv.) 1. Haină lungă [de obicei îmblănită) care se poartă peste îmbrăcămintea obișnuită; (regional) mintea. V. manta (I 1). Mintie veche, iarăși blănită (a. 1752). IORGA, S. D. XII, 63, cf. 98. De te-i purta bine și cuminte ț-oi da mintie și cu haine scurte.. BUDAI-DELEANU, T. V. 87, cf. id. Ț. 118. Zis-o mama, că mi-a face Rochie creață și minteie. MÎNDRESCU, L. P. 77, cf. DOINE, 131, ALR II 3 280/365, 386, ib. 3 336/36, 64. 2. Anteriu (preoțesc). O-mbrâcat haine călugărești, O luat o mintie. MAT. FOLK. 1 072. Ai scurta mintia unui preot însemnează a-l despopi, a-l caterisi. ZANNE, P. III, 230. Doar nu- mi-o scurta mintia, spune cineva pentru a arăta indiferentă față de pedeapsă ce i s-ar putea da. id. ib. 229. - Pl.: mintii. – Și: mintéie s. f. – Cf. s c r. m a n t i j a.