MINTENÁȘ¹ adv. (Transilv., Maram., Ban.) 1. (Cu sens temporal) Pe dată, imediat, numaidecît, îndată. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Și la urmă să vii să vezi de masă! – Mintenași! MACEDONSKI, O. II, 414. S-o dus în sat și trăbui să sosască mintenaș. STĂNOIU, C. I. 49. O trimeteți mintenaș cu o catană. BRĂESCU, M. B. 123. Viu acum, Mintenaș! IOVESCU, N. 174. Mintenaș începu a sforăi. V. ROM. februarie 1 957, 108. Că drăguț pe seama mea Mintenaș voi căpăta. JARNIK-BÎRSEANU, D. 412. Care unde le-ajungea, Mintenaș că le plesnea. MÎNDRESCU, P. 222. Scoate-mă de la pușcași, Că de nu, mor mintenași! RETEGANUL, P. I, 49. Mintenaș i-o șî rupt urechile, ȘEZ. III, 11. Cînd o băgat d'e samă că iezi nu răspund. . . mint'enaș o st'ut să aic trebuie să fii ceva bai. ALEXICI, L. P. 236. Haideți dar toți într-un pas, Ca să sosim mintenași. T. PAPAHAGI, M. 193. Mintenași vin la voi. ALR I 322/94, cf. 328, MAT. DIALECT. I, 80. 2. (Cu sens modal) în grabă, repede, iute. Cf. REV. CRIT. IV, 29. - Accentuat și: mintenaș. - Și: mnitenáșilea (ALR I 328/190), mintănáș (ib. 322/51), mintináș (ib. 322/80, 328/80, 340/217, 782/218, 1 583/295, ALR II 3130/95), mintonáș (ALR I 322/51, 328/59, 85), mintunáș (ib. 328/69, 107), mintuláș (PAMFILE, S. V. 168) adv. – Minten + suf. -aș.