MINTEN adv. (Transilv., Maram., Ban.) 1. (Cu sens temporal) Pe dată, imediat, numaidecît, îndată. Sînt flămînd, îi zise motocul, și minten îl sugrumă. ȚICHINDEAL, f. 126/18. Găinușa minten va apune, eu trebuie să mă duc. . . nu peste mult s-or ivi zorile. F (1875), 76. De-oi pășî El m-a simți și minteni m-a omorî. MÎNDRESCU, L. P. 190. Stați în loc, boieri de frunte, că-i dus cu calul la munte Și-a veni cu brînză minten. MARIAN, NU. 669. Și Frumoasele cum mă întîlnea, Minteni mă săgeta. MARIAN, D. 336. Cum era flămînd și însetoșat, să răpede la ele și minteni mănîncă două. RETEGAGUL, P. II, 77. Minten viu la voi. ALR I 322/158, cf. 322/251, 333, 576. Așteaptă-mă un pic că minten viu. MAT. DIALECT. I, 181, cf. 80. 2. (Cu sens modal) În grabă, repede, iute. Acum suiți și dați năvală sprinteni Și în mantăli culegeți rodul. Minteni! SĂM. II, 446. Cu curea brașovenească Minteni să mă cătăneascâ. JARNIK-BÎRSEANU, D. 306. [Dorul] iińe-n sîn ș-apoi subsoară, Minteni i la ińimńoară. T. PAPAHAGI, M. 48. Dacă pleci, să te-ntorci minten. ALR I 340/125. 3. (Cu sens local) În imediata apropiere, nemijlocit. Fieștecarea țifră în locul cel minteni spre stînga următoriu face de zece ori mai mult decît în locul cel minteni dinaintea ei de către dreapta. ȘINCAI, Î. 6/10. – Accentuat și: mintén. – Și: minteni, míntin (ALR I 322/215, 217, 255, 259), míntían (ib. 322/125, MAT. DIALECT., I, 80), mínton (ALR I 1821/49), míntoní (T. DINU, Ț. O. 137; accentuat și: mintoni, com. dm ZLATNA-ALBA IULIA) adv. - Din magh. menten.