MINÉR¹, -Ă subst. 1. S. m. și f. (Rar la f.) Muncitor calificat care lucrează într-o mină¹; (regional) băieș, (în dicționarele din secolul trecut) minar. Minerii să adusăse de pe la minile (băile) împărătești. AR (1835), 4¹/30. Acest gaz. . . face și spaima minierilor (sepătorilor de miniere). BARASCH, M. II, 212/26, cf. TULBURE, V. R. 42. Oltul cîntă ca o trîmbiță în care s-ar fi adunat tot metalul scos dinăuntrul muntelui, de patru generații de mineri. BOGZA, C. O. 124, cf. id. V. J. 156, DAVIDOGLU, M. 66. Din spuma Jiului răsar A stelelor puzderii, Cînd de la șut se-ntoarnă iar Spre casa lor minerii. FRUNZĂ, Z. 31. Se coboară zi de zi Minerii în adine de mină Și tainicele bogății Le fac să iasă la lumină. DEȘLIU, M. 8, cf. 46, 62. Minerii nu uită și nu pot uita niciodată glorioasele lupte de la Lupeni din anul 1929. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 735, cf. GL. V. J. 2. S. m. 2. (Învechit) Soldat care sapă mine¹ (3); (învechit) lagumgiu. Minerii (adecă lagumgiii). N. COSTIN, LET. II, 73/21. Corpurile de sapeuri, mineuri, pontonieri și ingineuri. . ., s-au înființat tot în zilele sale. BARIȚIU, P. A. I , 359, cf. IORGA, L. I, 118. – Scris și: (după fr.) mineur. – Pl.: mineri, -e. – Și: (rar) minier s. m. – Din fr. mineur. – Minier, derivat regresiv de la minieră sau prin confuzie cu adjectivul minier.