mincioruț, ~ă a [At: GR. S. VII, 38 /Pl: ~i, ~e / E: (cu)mincior + -uț] 1-4 (Reg; d. oameni; șhp) (Destul de) cuminte (2, 12).

MINCIORUȚ, -Ă adj. (Regional într-un bocet, despre oameni) Diminutiv al lui c u m i n c i o r. Tînăruț și hărnicuț, Că ț-ai fost mincioruț, Păcat să putrădești, Că tare cuminte iești (Negrești-Raia Mare). GR. S. VII, 38. - Pl.: mincioruți, -țe. – [Cu]mincior + suf. -uț.