MILITĂRÉSC, -EÁSCĂ adj., s. f. 1. Adj. Care aparține armatei sau militarilor (1), privitor la armată sau la militari, specific armatei; ca al militarilor, ca in armată; militar (2), ostășesc, (învechit și popular) oște- nesc. Inșpector preste comunitașurile militărești. EUSTATiEvici, i. 118/9. Au ieșit din țarigrad ... în haine militărești. șincai, hr. i, 386/23, cf. 54/3. Noroadele ceale militărești seau ostașii. MAIOR, IST. 41/15, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM. Comandantul-șef al oștirei și-a sfîrșit tocmai trebile militărești. MACEDONSKI, O. III, 39. Redactă poate singur petițiile din 14 și 23 septembrie 1 717, prin care se cerea luarea în stâpînire militărească a întregei țeri-Românești. IORGA, L. I, 153. Stați ! stați ! striga într-una îmbrăcîndu-se cu o iuțeală militărească. REBREANU, I. 59, cf. id. N. 230. Erau bocanci militărești, vechi dar buni. PREDA, D. 141, cf. id. M. 165. Vocea lui George, poruncitoare și militărească, îl impresionă pe Mocanu. T. POPOVICI, SE. 82. Haine soldățăști sau melitârești. ALR II 4 923/514. ◊ (Învechit) Slujba militărească = stagiu militar, v. m i l i t a r (2). Slujba militărească era la ei o datorie, MOLNAR, I. 157/5, cf.NEGRUZZI, S. I, 39. 2. S. f. (Mai ales art.) Numele unui dans popular (JIPESCU, O. 52, DDRF) executat de ostași (ȘĂINEANU, D. U.); melodia după care se dansează. – Pl.: militărești. – Și: (popular) melitărésc, -eáscă adj., s. f. -Militar + suf. -esc.